Făcând radiografia prezidențiabililor României post-decembriste, vom începe cu primul cap al peștelui împuțit, Ion Iliescu, care pare a fi, la prima vedere, liderul așa-zisei revoluții din decembrie 1989. Doar că tot din proverbul popular „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Și când spunem „socoteala de acasă”, ne referim la miile de oameni și tineri nevinovați care și-au pierdut viața în zadar pentru socoteala din târg. În traducere liberă se întâmplă ca în proverbul „când ai crezut că scapi de dracu, dai peste ta-su”.

În cei doi ani dintre 1990 și 1992, românii nu au înțeles nimic din ce urma să li se pregătească și asta pentru că fiecare dintre noi ne dezmeticeam privirile umplute de alb-negrul televizoarelor și griul parcă etern al așezărilor României frumoase. Dar în toți acești 2 ani de bucurii care mergeau în cascadă de la o zi la alta, bucurii constând în gustul nemaiștiut de către români al băuturilor Coca-Cola, Sprite, Fanta și altele, un procent extrem de mic al României lucra temeinic pentru a-și băga mâinile până la umăr în buzunarele ticsite cu avuții numai de ei știute. Totul pare ireal ținând cont că memoria maselor este scurtă, mai ales că în statele unde trecerea abruptă de la odioase dictaturi către democrație vor avea întotdeauna efecte, le-am putea numi, catastrofale pentru CETATEA ȘI LOCUITORII SĂI.

Prin acceptarea perfidă a pluralismului politic – un principiu de altfel fundamental al democrației și al statului de drept – paradoxal, Ion Iliescu a fost reales pentru încă 4 ani președintele României. 4 ani în care fărădelegea se perinda în toți rărunchii societății românești și pe toate palierele, la umbra legii.

Și vom exemplifica doar edificativ: începutul, doar începutul unor privatizări, alarmant de păguboase, ale unor segmente extrem de importante ale parcului industrial și tehnologic ale statului, perioade de inflații galopante ale monedei naționale, de reținut, extrem de bine controlate de către decidenți, creșteri alarmante ale infracțiunilor de crimă organizată, popularea aparatului de justiție cu tot felul de foști milițieni, unii dintre ei și șefi de post, cadre deplin acoperite care răsăreau ca ciupercile după ploaie în procurori sau judecători, culminând prin crearea, din păcate, a unei clase politice dornice de înavuțire peste noapte și în același timp, din fericire, puțini, chiar foarte puțini oameni politici de o reală valoare.

La sfârșitul anului 1996, românii cădeau din nou dintr-un lac într-un puț. Aceleași hiene ale clasei politice s-au rupt făcându-și o nouă haită, cu capete de miei de această dată, prezentându-le candidatul CDR la președinția României, pe geologul cel iscusit și bun cunoscător al bogățiilor subterane ale patriei, Emil Constantinescu, ca fiind lumința de la capătul tunelului. Va urma încă o perioadă la fel de tulbure ca și cea precedentă în care doar speranțele românilor erau adevărate. Ministere populate cu tot felul de miniștri, unul mai incapabil decât celălalt, și în prima fază cu un prim ministru parcă parașutat dintr-o civilizație extraterestră (Victor Ciorbea) care a fost succedat de către regretabilul om politic și economist Radu Vasile, care din păcate, nu a fost lăsat să facă mai nimic. Nici la capitolul intelligence, profesorul Emil Constantinescu, care la sfârșitul primului său mandat s-a autovictimizat ca fiind învins de sistem de parcă acel sistem nu a fost condus de către domnia sa și de către unul dintre pupila externă a acestuia, un fost vânzător de bilete la suprapreț pentru teatru și film până în 1989, Cătălin Constantin Harnagea, uns peste noapte de către artizanul „luminiței de la capătul tunelului” ca șef al Serviciului de Informații Externe al statului, un personaj insipid și inodor, care în toate activitățile prestate de către acesta s-a dovedit a fi inutil, singurul lucru bun făcut fiind în creșterea salariilor personalului acestei instituții de elită, chestiune care ar fi trebuit să fie nelăudabilă, și extrem de toxică, având în vedere legăturile primejdioase pe care acesta le-a avut cu KGB-ul înainte de 1989 și cu atât mai periculoase prin faptul că aceste legături au subzistat și după revoluție, așa cum reieșea din documentările um0110 (arhiva care ba a fost distrusă, ba nu a fost distrusă, ba a avut incinerator, ba nu a avut incinerator…).

Sunt de reținut și următoarele aspecte extrem de importante cu privire la ascensiunile profesionale din perioada șefiei vânzătorului de bilete a unor inși și inse precum Bogdan Lucian Aurescu, Daniela Gâțman și lista continuă cât de curând…

Anii 2001-2004, o perioadă în care România, cu bune și cu rele reușește în sfârșit să aibă un guvern eficace și cu randament, guvernul Adrian Năstase, lucru de altfel adevărat, recunoscut chiar de către fostul președinte al Senatului, Anca Dragu, care a afirmat că guvernul Năstase a fost cel mai performant chiar dacă, după ce i-a scăpat porumbelul din gură, a încercat să o dreagă în stilul inevitabil al neo-marxiștilor de la USR. 2005-2015 – mandatul președintelui Pixelul Albastru aka Petrov. Am putea afirma că noianul de lucruri rele făcute de către acesta în perioada celor 2 mandate, acoperă cu vârf și îndesat tot ceea ce nu au făcut cei 2 președinți.

Vom enumera doar câteva din multitudinea relelor făcute de Petrov, cel care a confundat România cu flota maritimă pe care ori a vândut-o, ori a pierdut-o la barbut: tăierea pensiilor, închiderea zecilor de spitale, creșteri alarmante ale prețurilor, demagogia înălțată la niveluri uluitoare, distrugerea capitalului autohton și în cele din urmă, el fiind adevăratul făuritor al CÂMPULUI TACTIC DIN JUSTIȚIA ROMÂNEASCĂ. Pentru a nu demoraliza cititorii noștri, voi opri aici enumerarea.

2015-2024 – ajungem din păcate de unde am plecat, la proverbul „când crezi că scapi de dracu,  dai de ta-su”, doar că de data asta se pare că am dat de toate rudele celui rău, ucigă-l crucea. Și parcă nu era de ajuns ce am văzut că face un profesor geolog, de data asta ne pricopsirăm pe cap tot cu un profesor, dar de fizică. Practic, conform legii lui Pascaal, presiunea exterioară exercitată asupra unui fluid se transmite în toate direcțiile și va fi egală cu guvernul meu. Dar înspre final, domnul președinte revoluționează legea lui Pascaal și surpriză, îi iese guvernul PE SE DE.

În ceea ce privește un palier extrem de important într-un stat și anume politica externă, de această dată nu ne vom opri doar la o radiografie, ci vom „tomografia” de-a dreptul modalitățile probabil tot fizice de a o face de-a dreptul invizibilă. Supunerea populației unui atac informatic incredibil de a-și cumpăra pastile cu iod, de a-și transforma pivnița în adăpost antiatomic, de a-și reînnoi documentele de călătorie, de a merge la bancomat să-și scoată toți banii, un președinte care cu bună știință demotivează populația având ca target clar creșterea exponențială a românilor cu privire la încrederea acestora față de decidenți și ca atare ca rezultat un număr cât mai mic de votanți pentru a-și putea perpetua camarila politică a domniei sale și totodată pentru a fi sigur de un post, oricare ar fi, dar cu imunitate musai să fie, într-una din instituțiile europene. Și toate acestea pentru a-și asigura liniștea și viitoarele vilegiaturi de această dată pe spinarea tuturor contribuabililor europeni.

În numărul următor, dezvăluiri și adevăruri până la capăt, legate de soarta politicii externe a României.